Asociația Environ este de zece ani una dintre cele mai implicate organizații de transfer de responsabilitate în acțiunile de educație și conștientizare pentru colectarea şi reciclarea deșeurilor de echipamente electrice și electronice. În decembrie2018 conducerea Asociației Environ a fost preluată de un cunoscut consultant de business, cu experiență bogată în retail și management. Despre cum vede un IT-ist domeniul deșeurilor, despre bani, dar și despre obligațiile ce revin României în materie de colectare și tratare a deșeurilor electrice și electronice am vorbit cu Răzvan Ziemba, președintele Asociației Environ.
(interviu apărut în nr. 167 al revistei Ecologic și online, aici)
ecologic: Au trecut trei luni de când ați preluat conducerea Asociației Environ. Care sunt primele impresii?
Răzvan Ziemba, președintele Asociației Environ: Primele felicitări primite de la cunoscuți și prieteni la finalul anului 2018, când printr-un concurs de împrejurări am devenit președintele Asociației Environ, includeau invariabil comentarii precum „wow, sunt mulți bani acolo“, „este un domeniu de viitor, în care se pot face bani“, „o să te îmbogățești“ etc. Pornind de la această percepție, am încercat să fac o analiză obiectivă cu privire la potențialul financiar al acestui sector.
Pe piața deșeurilor de echipamente electrice și electronice (DEEE) din România sunt șase jucători principali, a căror cifră de afaceri anuală cumulată este de aproximativ 100 milioane lei, puțin peste 20 milioane euro. Poate fi o cifră mare sau mică, depinde la ce te raportezi. Comparativ cu piața deșeurilor de ambalaje, este de câteva zeci de ori mai mică.
Încercând să înțeleg originile legislației europene, am constatat că s-au bazat pe următoarele principii: creșterea gradului de colectare și reciclare a deșeurilor electrice și creșterea nivelului de conștientizare a populației cu privire la impactul acestor deșeuri asupra mediului. Legislația nu a fost făcută pentru a transforma deșeurile într-o marfă, dar cam acesta a fost rezultatul. Cel puțin în România.
Campaniile buy-back și efectele lor
ecologic: Cum credeți că s-a ajuns la această percepție a deșeurilor ca marfă?
Răzvan Ziemba, președintele Asociației Environ: Primul pas a fost în 2008, când au apărut celebrele campanii de buy-back organizate de marii retaileri. Sistemul era foarte simplu: veneai cu un produs vechi și primeai un voucher de 100 lei pe care îl puteai folosi la achiziția unui produs nou din aceeași categorie. La acel moment nu cred că multă lume s-a întrebat care era alchimia prin care un timbru verde de 20 lei plătit pentru un frigider nou se putea transforma într-un voucher de 100 lei reducere pentru un frigider vechi. Acest sistem a fost văzut și ca o campanie de marketing care avea rolul de a crește gradul de colectare a DEEE-urilor. Sistemul continuă și astăzi, când voucherele oferite au valori cuprinse între 30 și 400 lei.
Din discuțiile pe care le-am avut cu omologii mei din alte state membre am înțeles că astfel de campanii nu s-au organizat nicăieri în Europa. Singura excepție este Germania. Aici s-a dorit ca prin program să fie retrase de pe piață toate încălzitoarele electrice care conțineau azbest și să fie înlocuite cu variante moderne și nepericuloase.
La noi, în topul acestor campanii de buy-back inegalabil până la acest moment se află programul „Rabla pentru electrocasnice“ inițiat de Ministerul Mediului. Prin intermediul programului s-au oferit 60.000 de vouchere cu valori cuprinse între 200 și 400 lei pentru trei categorii de aparate electrocasnice: frigidere, mașini de spălat și aparate de aer condiționat.
Rezultatele programelor de buy back – trash is cash pentru consumatorul final
ecologic: Ce părere aveți despre rezultatele acestui proiect?
Răzvan Ziemba, președintele Asociației Environ: Se cuvine să discutăm în primul rând despre eficiența economică a unui astfel de program. Cu un buget de 20 milioane lei, Guvernul își propunea să strângă de la populație aproximativ 60.000 de echipamente vechi, cu o greutate medie de 50 de kilograme. Făcând calculele, dacă programul ar fi funcționat la nivel de 100%, s-ar fi colectat circa 3.000 tone de deșeuri. Prin comparație, cele șase organizații colective din piață a căror cifră de afaceri este de 100 milioane lei au obligații de colectare și tratare de aproximativ 100.000 tone. Altfel spus, cu aceiași bani cât bugetul programului „Rabla“, OTR-urile ar trebui să colecteze și să trateze o cantitate de 20.000 tone, adică de vreo șase ori mai mare. Cuvântul cheie este „să trateze“, pentru că activitatea de colectare este numai prima componentă a procesului de gestionare a deșeurilor.
Rezultatul acestor programe de buy-back: „trash is cash“ pentru consumatorul final. În loc ca reciclarea deșeurilor să devină o obligație socială, deținerea acestora a devenit o sursă de venit pentru proprietari.
Țara noastră este singura care a introdus o penalitate pe care o aplică actorilor privați din domeniu
ecologic: În acest context, cât de aproape se află România de îndeplinirea țintelor de colectare și reciclare?
Răzvan Ziemba, președintele Asociației Environ: Conform legislației europene în vigoare, România, la fel ca toate celelalte state membre, are obligația să colecteze și să recicleze minim 45% din media ultimilor trei ani a produselor puse pe piață. Nu îmi propun să analizez acum cât de mare este decalajul acestui obiectiv de 45% față de situația reală din piață, însă este cert că această obligație a României nu poate fi atinsă. Deși problema este similară la nivelul Uniunii Europene (doar șapte state pot atinge ținta), țara noastră este singura care a introdus o contribuție/penalitate pe care o aplică actorilor privați din domeniu, uitând de seria de obligații de mediu pe care statul român nu le-a îndeplinit până acum.
Acea contribuție de 4 lei pe kilogram pentru obligațiile neîndeplinite introdusă prin OUG nr. 196/2005 este contribuție în scris, dar penalitate în fapt, pentru că din punctul de vedere al încasării are un tratament fiscal de penalitate.
Efectele introducerii penalității
Care au fost efectele introducerii penalității? După jumătatea anului 2018 prețul pentru colectarea deșeurilor a crescut. La început de la 0,6 lei/kg la 0,8 lei/kg. Spre sfârșitul anului a crescut din nou până la 1 leu/kg, apoi 1,2 lei/kg, pentru ca la începutul anului 2019 să ajungă și la 1,4 lei/kg sau chiar 2 lei/kg. Speriate de această penalitate, organizațiile colective nu au avut de ales decât să liciteze pentru cantitățile de deșeuri existente în piață, pentru că se cuvine să menționez că nimeni nu știe câte deșeuri sunt disponibile spre colectare, însă ele sunt cu siguranță insuficiente pentru a asigura gradul de colectare de 45% impus de directivele europene și penalizat de statul român prin Administrația Fondului pentru Mediu (AFM).
Iată de ce „trash is cash“ atât pentru cei care colectează deșeuri, cât și pentru statul român prin AFM care va colecta această penalitate unică în Europa.
Tratarea, o operțiune care costă
ecologic: Cum au afectat relația cu operatorii de tratare aceste presiuni de a atinge obiectivele?
Răzvan Ziemba, președintele Asociației Environ: Tratarea este ultima parte a procesului prin care trec deșeurile colectate și reprezintă acea operațiune care transformă un produs în componente care pot fi reintroduse în circuitul economic. Poate părea contraintuitiv, dar această operațiune care generează cantități de materii prime secundare este o operațiune care costă. Iar sarcina achitării notei de plată revine tot organizațiilor de transfer de responsabilitate care trebuie să plătească sume cuprinse între câteva zeci de euro și până la aproape 200 de euro. În ultima perioadă costurile de tratare au crescut, una dintre cauze fiind situația dificilă din domeniul reciclării plasticului ca urmare a deciziei Chinei, cel mai mare importator și prelucrător de deșeuri din plastic, de a își închide porțile.
Trebuie să recunosc că nu am toate informațiile cu privire la această parte a procesului și nu pot decât să speculez. Logica îmi spune că aceste materii prime au o valoare și că tratarea lor ar trebui să fie ori gratuită, ori mult mai ieftină.
Deși nu pot să trag o concluzie fermă în acest sens, pot doar să sugerez că „trash ar putea fi cash“ pentru cei care asigură tratarea DEEE-urilor.
Un alt aspect care merită menționat este că anumite deșeuri electrice sunt considerate periculoase și au condiții de transport speciale. De exemplu, un frigider nou se poate transporta în orice condiții, dar un frigider devenit deșeu trebuie transportat în condiții speciale și evident la prețuri mai mari. La fel se întâmplă și în cazul bateriilor. Dacă însoțesc anumite echipamente precum telecomenzile televizoarelor, bateriile nu sunt periculoase. În schimb, bateriile uzate devin periculoase și au un regim special de transport. Concluzia este aceeași: „trash is cash“ pentru transportatorii care au autorizații pentru deșeuri speciale.
Deșeurile electrice au devenit o marfă vandabilă atât pentru cei care le colectează, cât și pentru cei care le generează
ecologic: Cum rămâne cu OTR-urile? „Trash is cash“ este valabil și în cazul organizațiilor producătorilor?
Răzvan Ziemba, președintele Asociației Environ: Dintre cei șase jucători de pe piața deșeurilor electrice, cinci sunt organizați ca asociații nonprofit, astfel că se poate spune că de la constituire nu au avut ca scop profitul. Cu toate acestea, nivelul de cooperare și colaborare între schemele de transfer de responsabilitate este extrem de redus și creează o piață extrem de competitivă în locul uneia colaborative în care resursele să fie puse la comun cu un singur scop: acela de a colecta mai mult, mai bine și mai ieftin.
„Trash is cash“, însă nu pentru cine te-ai aștepta
Ca să răspund întrebării, da, „trash is cash“, însă nu pentru cine te-ai aștepta. Deșeurile electrice au devenit o marfă vandabilă atât pentru cei care le colectează, cât și pentru cei care le generează. Dacă lucrurile vor continua în acest ritm, probabil că vom asista la înființarea unei burse a deșeurilor. Este o bucurie că astăzi primești un voucher de 100 de lei pentru un frigider, dar mâine s-ar putea să ajungi să plătești 150 de lei timbrul verde la achiziția unuia nou. Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se întâmple.
DEEE-urile au devenit o sursă de bani la buget care se va translata mai întâi în costurile organizațiilor colective. Apoi în costul timbrului verde pe care companiile trebuie să îl plătească pentru produsele puse pe piață și în cele din urmă va ajunge la consumatorul final. Poate că în final nu ar trebui să uităm că scopul fiecăruia dintre noi este să lăsăm o planetă mai curată în urma noastră, nu să profităm de frigiderul pe care oricum intenționam să-l aruncăm.
